Cine sunt pocăiţii?

ACEST ARTICOL APARȚINE UNEI CITITOARE ANONIME CARE ȘI-A DORIT PUBLICAREA LUI AICI, PENTRU VOI

Am ales să scriu acest articol deoarece în ultima vreme mă simt tot mai des discriminată din cauza religiei mele.

Acesta e un articol în care nu încerc să va convertesc la vreo religie, ci doar să va fac să conştientizaţi că oamenii din spatele acestei titulaturi sunt la fel de oameni ca şi ceilalţi, nu sunt ciudaţi şi nici nebuni de care trebuie să va feriţi pe stradă.

M-am născut şi am crescut într-o familie de penticostali cu înalte valori morale. Ca în orice altă familie, lucrurile nu au stat perfect niciodată dar noi, cei trei copii, am crescut fericiţi şi bine îngrijiţi. În casa noastră nu au fost niciodată scandaluri, agresiuni şi nici măcar ameninţări verbale iar toţi banii câştigaţi de părinţii mei au fost folosiţi în folosul nostru, al copiilor, în general pentru studii. Tatăl meu este pastor şi a lucrat benevol pentru biserica de când îl ştiu eu, fără să ia salariu sau vreun ban de la nimeni, ba din contră, în fiecare lună a donat a zecea parte din venitul familiei către biserica, bani care ulterior erau direcţionaţi către familii în nevoie, văduve sau orfani.

Cel puţin 50% din timpul lui a fost o viaţă întreagă dedicat bisericii. Pot spune cu mâna pe inima că în 30 de ani nu l-am auzit niciodată pe tatăl meu înjurând sau minţind şi nu ţin minte vreodată să fi fost acuzat de afaceri murdare sau înşelăciune.

Contrar a ceea ce crede lumea, nu am fost o familie bogată, ci o familie de nivel mediu. Părinţii mei au avut joburi normale (mama este profesoară, iar tata are o mică afacere de familie), din car am trăit decent, fără excese. Am avut posibilitatea să facem şcoală, dar am avut şi perioade în care în casă s-a strâns cureaua din cauza lipsei banilor.

Ce a însemnat să cresc într-o familie de pocăiţi? Părinţii mei au pus mare accent în creşterea noastră pe cultivarea unor valori: nu aveam voie să minţim, să furăm, să înşelăm, să facem rău cu bună ştiinţă, să fim incorecţi faţă de cineva, să înjurăm. Trebuia să mergem la biserica în fiecare duminică, să ne îmbrăcăm decent, dar normal (nu aveam voie să purtăm fuste extrem de scurte sau haine foarte decoltate în adolescență, însă nu am fost obligată niciodată să port batic sau ceva pe cap), nu am purtat cercei sau alte bijuterii, nu ne-am machiat niciodată excesiv. Mama m-a învăţat că sunt frumoasă naturală, aşa cum m-a creat Dumnezeu şi, deşi în adolescenţă îmi doream foarte mult să mă înzorzonez ca celealte fete, acum la maturitate când am acces la de toate, nu îmi mai doresc. Am crescut normal, cu dragoste şi înţelegere din partea părinţilor nostri şi nicodată, până să plec de acasă, nu m-am simţit discriminată în vreun fel.

Am crescut, m-am căsătorit şi am făcut copii. Percepţiile mele despre lume şi Dumnezeu s-au schimbat mult în ultimul timp, însă valorile insuflate de părinţii mei au rămas aceleaşi. Nu mă mai simt aparţinând unei religii, cred într-un Dumnezeu unic indiferent de religie, însă trebuie să mărturisesc că de multe ori îmi este ruşine să spun cu voce tare că provin dintr-o familie de pocăiţi. Ruşinea este în general provocată de reacţia celor din jur şi de ideile total greşite pe care le au despre aceştia.

Mediul în care lucrez şi oamenii care mă înconjoară au o percepţie foarte greşită despre pocăiţi. Majoritatea îi consideră nişte ciudaţi şi nişte fanatici, râd de ei pe ascuns şi le spun pokemoni. Mă doare că nu există respect pentru o persoană de altă confesiune religioasă, indiferent de modul în care se îmbracă sau de ce preferă să facă în timpul liber. Simt uneori că în ţară asta, noi pocăiţii, suntem mai discriminaţi ca alte minorităţi (respectiv comunitatea lgbt, de exemplu).

Eu vreau să vă spun doar atât: noi, pocăiţii, suntem oameni normali. Avem o valoare supremă, respectiv credinţa în Dumnezeu, însă în rest suntem că voi. Nu suntem perfecţi, mulţi dintre noi se comportă la fel de urat că şi orice altă persoană şi nici nu pretindem că am fi mai speciali. Banii noştri nu se duc pe alcool, ţigări, petreceri şi alte vici şi poate din această cauză ne permitem mai multe lucruri decât o familie obişnuită. Ne ajutăm între noi atunci când avem probleme, avem o comunitate în care suntem foarte apropiaţi şi săritori pentru problemele unora sau ale altora.

Nu încercăm să vă convertim la fiecare pas însă da, ne place să vorbim despre ceea ce ne defineşte. Nu ne rugăm non stop, ne place să râdem şi să ne distrăm, avem slăbiciuni, suntem umani. Ne îndrăgostim şi iubim şi noi, avem dezamăgiri, încercăm să ne perfecţionăm continuu în creşterea copiilor noştri. Majoritatea dintre noi se îmbracă normal, iar femeile cu viziune mai tradiţionalistă poartă batic pe cap. Suntem la fel de diverşi în opinii că ortodocşii şi printre pocăiţi o să găsiţi atât oameni cu mentalităţi foarte deschise cât şi oameni cu mentalităţi foarte restrictive.

Sunt sigură că mulţi dintre voi aţi avut experienţă cu pocăiţii. Unii bune, unii rele, însă aş vrea doar să reţineţi că omul poate fi sau nu de calitate indiferent de confesiunea sa religioasă. Nu ne mai judecaţi doar după religia pe care o avem, nu această ne face să fim buni sau răi.

Ca în orice altă confesiune religioasă, şi la pocăiţi există extremişti. Extremiştii însă nu reprezintă majoritatea, iar manifestările extreme nu sunt încurajate de cultul religios din care facem parte.

Aş vrea doar să vă rog să ne respectaţi. Să nu mai vorbiţi de noi ca despre nişte ciudaţi, să nu ne mai respingeţi şi să nu ne mai consideraţi nişte fanatici. Dacă aveţi curiozităţi despre orice, ne puteţi întreba deschişi şi vă vom răspunde.

sursa foto: biblie via Shutterstock.com

Pin It

Cine sunt pocăiţii?

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *