Nimic, nimic, nimic nu-i mai prețios decât asta

Atât de multe griji ne facem, noi, părinții, atât de multă presiune punem pe noi de mă mir că nu ne ies carnea și inima pe urechi și că mai dormim noaptea, cei care reușim să dormim.

Dacă plânge copilul, de ce plânge, ce-l doare, sunt o mamă rea, nu știu să-l fac fericit. Dacă nu plânge, sigur e ceva în neregulă cu el, toți bebelușii plâng, și pac îți trec prin fața ochilor tot felul de diagnostice groaznice, autism, cancer, poate n-are corzi vocale, oricum, să fie doar un bebeluș care plânge puțin și să mă bucur de asta nu se poate.

Nu mănâncă destul. Mănâncă prea mult. Doarme prea puțin. Doarme prea mult. Se tăvălește pe jos. Prea acceptă tot ce-i spun, dacă nu face crize, înseamnă că are retard de creștere?

Vaccinăm ca să-l protejăm de unele sau nu, ca să-l protejăm de altele?

Ne comparăm. Căutăm cifre și validări, specialiști, citate, evenimente, sfaturi, experiențe similare, apoi și mai multe cifre și validări. Și facem toate astea ca să ne găsim liniștea, să ȘTIM sigur că facem bine pentru copilul nostru, că va fi fericit și adaptabil, că va lua decizii bune, că va fi un om bun pentru sine și pentru lume.

Ne omorâm cu zi ce trece certându-ne, luptându-ne, pierzând timp prețios în căutarea a ceva ce nu vom obține decât prea târziu, și poate nici atunci. N-o să știm decât foarte târziu sau niciodată dacă și ce am făcut bine, nu vom ști dacă fericirea sau nefericirea copilului își are izvor în toată zbaterea noastră de acum sau pur și simplu copilul devenit adult a avut noroc sau a știut să-și facă bine singur. Cel mai probabil va fi fost o combinație din toate, dar zdroaba noastră, neliniștea, stresul ăsta care ne otrăvește viețile, acesta sigur nu a ajutat prea mult.

Sunt părinte și trebuie să-mi frâng mâinile și sufletul de o mie de ori pe zi. Asta suntem, asta facem, nu ne putem opri, nu știm să facem altfel.

Suntem atât de disperați să le fie bine mai târziu încât nu ne dăm seama că le facem rău acum, că NE facem rău acum.

Băiețelul meu e bolnav zilele astea, are febră mare și se învârte întruna prin casă după mine.
– Vrei să citim o carte, puiule? Vrei să-ți cânt? Vrei să te plimb? Vrei să-ți fac un ceai?
Caut difuzorul de uleiuri, caut pediatra, caut siropurile, caut prin vrafurile de cărți una care să-i placă mult.
– Mami, veau doar să mă ipesc de tine.

Atât vrea el când îi e rău. Să stea lipit de mine. Să fiu acolo, să își așeze pielea fierbinte peste a mea, inima de a mea, să-și pună capul pe grămada de oase care e pieptul meu și să stea acolo.
– Dar, Ivan, uite, trebuie s-o ajut pe Sofi să termine curățenia la ea în cameră, trebuie să pun masa pentru toată lumea, trebuie să dăm și cu aspiratorul aici, să scoatem gunoiul…
Mă privește cu ochii lui rotunzi și umezi de febră.
– Da, mami, facem totul ipiți.

El nu știe că spatele meu bătrân nu mai poate duce cele 15 kilograme ale lui. De fapt, cred că spatele meu doar crede că nu mai poate, pentru că trupul e ușor de păcălit. Pot să-l mai țin, pot, pentru că vreau, pentru că am și eu nevoie de asta uneori, nu doar el.

Și în timp ce pielea mea se încălzea și a lui se răcea am știut că fac bine atunci, pentru fix clipa aceea. Că n-am nevoie de nimic să știu atunci că sunt ce are el nevoie.

Bine-ar fi să știm toți totul, tot timpul. Să venim echipați cu tot ce ne trebuie pentru a fi Rai pentru copiii noștri. Din păcate, nu se întâmplă asta. Programul nostru de om perfect se strică pe măsură ce creștem. Ni s-au făcut lucruri, cu iubire și grijă, care ne-au virusat. Credem că trebuie să avem mereu controlul. Că trebuie să strigăm ca să fim auziți. Să pedepsim, să lovim, să jiignim, pentru că așa am crescut și noi și ia uite ce bine-am ajuns. Doar că nu suntem bine. Suntem confuzi, răniți, pătimași, vrem să reparăm repede ceva ce nu știm că doare. Avem nevoie de confirmări de la străini pe internet că facem bine, avem nevoie să ne simțim mai buni ca alții ca să putem dormi noaptea cu noi.

Avem febră, toți. Și avem mare nevoie să stăm lipiți de mama. Fiecare dintre noi are nevoie de alinarea asta, de inimă peste inimă cu mama, de schimb de temperatură și de încredere, de iubire, de acasă. Mulți dintre noi nu mai pot avea asta, din cauza morții sau a distanței fizice sau emoționale, dar mulți dintre noi avem copiii. Care vor și pot să ne arate multe lucruri, dacă am lăsa telefonul ăla și i-am privi pe ei, ne-am lipi de ei, am face schimb de iubire fără cuvinte, cifre și statistici.

Relația noastră cu ei e cel mai important lucru și pentru noi, și pentru ei. Acolo e trecutul, acolo sunt durerile noastre, prezentul, clipa asta, dar și viitorul nostru împreună și separat. Nici o decizie pe care o luăm ca părinte (felul în care naști, cât alăptezi, cum diversifici, ce grădiniță alegi, de unde iei legumele pentru salată) nu e la fel de importantă ca relația dintre noi și copiii noștri. Acesta e boțul de aur pe care-l avem de lucrat. Și ce plăcut e lucrul la el, când stai acolo cu ochii la el, cu inima lipită de altă inimă, și observi cum, după o vreme, amândouă bat la fel, ca un cântecel care rimează, iar pielea are curând aceeași temperatură, și a ta, și a lui. Acolo se naște singura certitudine pe care o vom avea vreodată: în ziua aceea de miercuri, am fost de ajuns unul pentru altul pentru câteva ore. Eu lui ca să-i treacă durerea, el mie ca să-mi treacă spaimele. Ce-i mai prețios decât asta?

Sursa foto: îmbrățișare de mamă via Shutterstock.com

Pin It

Nimic, nimic, nimic nu-i mai prețios decât asta

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *